Sinergia elementelor nutritive

Plantele au nevoie de 12 elemente chimice esențiale pentru a fi metabolizate în procesul de creștere. Solul este principala sursă de elemente nutritive pentru plante. Principalele elemente nutritive sunt azotul (N), fosforul (P) și potasiul (K). Alte elemente importante sunt calciu (Ca), magneziu (Mg) și sulf (S). Micronutrienții sau oligoelementele sunt esențiale, dar sunt necesare numai în cantități foarte mici.

Botanistul german Philipp Carl Sprengel (1787-1859) a formulat „Teoria minimului” în chimia agricolă. Aceasta afirmă că dezvoltarea plantelor este limitată de elementul care este disponibil în cantitatea cea mai mică. Cea mai deficitară resursă se numește și factor minim.

Prin urmare, este esențial ca toate substanțele nutritive să fie asigurate în cantități adecvate. Cantitatea depinde de necesarul specific al culturilor, resursa de nutrienți disponibili din sol, gestionarea reziduurilor culturilor, condiții meteorologice și alți factori.

Formulele de îngrășăminte granulate tip NPK+S COMPLEX din portofoliul LAT Nitrogen oferă o combinație de elemente nutritive în fiecare granulă pentru o fertilizare echilibrată. Compoziția acestora acoperă toate nevoile nutriționale ale majorității culturilor, pe întreaga durată a ciclului de vegetație. Mai mult, am dezvoltat NutriGuide® pentru a determina necesarul de elemente nutritive specifice culturilor și rotației culturilor, luând în considerare factori externi, cum ar fi fertilitatea solului și cultura anterioară.

Sinergia elementelor nutritive related desktop image

Sinergia elementelor nutritive related tablet image

Sinergia elementelor nutritive related mobile image

Azot și sulf

Azotul și sulful au multe în comun. Aceste elemente se completează reciproc deoarece influențează mai multe procese fiziologice comune, cu un rol esențial în sinteza proteinelor. În proteine pentru fiecare 15 părți de azot există o parte de sulf fapt ce arată că raportul N: S este de obicei 15:1 pentru majoritatea culturilor, dar poate fi mult mai mare pentru unele culturi (de exemplu, rapiță).

În concordanță cu „teoria minimului”, prea mult azot induce un deficit de sulf și, în mod analog, un deficit de sulf limitează absorbția azotului. Prin urmare, o aprovizionare adecvată cu sulf crește eficiența utilizării azotului.

Grafic: eficiența fertilizări cu azot exprimată ca producție în kg de cereale pe kg de azot aplicat este aproape dublată atunci când azotul este fertilizat împreună cu sulful. AN = nitrat de amoniu, NAC+S = nitrocalcar şi sulf (MYNITRAS).

Grafic: Influența fertilizării cu S și N cu doze diferite asupra producției la rapița de toamnă. Ghatei et al. 2013: International J. of Agronomy and Plant Production 4 (12): 3255 – 3261

Deoarece azotul și sulful au procese fiziologice comune, ele prezintă simptome comune de deficiență. Îngălbenirea plantelor este principalul simptom, care începe de la vârful frunzei spre bază pe frunzele inferioare (mai bătrâne) atunci când este vorba de deficiență de azot, în timp ce deficiența de sulf este observată mai întâi pe frunzele tinere.

În cazul plantelor de orz deficiență de azot se manifestă prin îngălbenirea frunzelor mai bătrâne de la baza plantei. Cu permisiunea prietenoasă a IPNI, M.K. Sharma şi P. Kumar

În cazul plantelor de orz cu deficit de sulf, îngălbenirea poate fi observată pe frunzele mai tinere. Cu permisiunea prietenoasă a IPNI, M.K. Sharma şi P. Kumar